Poveste de la CITO Tigveni: Tibi sau viața unui artist ascuns între ziduri

TIBI DE LA CITO TIGVENI SAU VIAȚA UNUI ARTIST ASCUNS ÎNTRE ZIDURI

Există în viața noastră a tuturor, întâlniri cu oameni minunați. Iar, când întâlnim astfel de oameni, cuvintele lor, privirea lor sau povestea lor de viață ne pot înălța până la stele și ne pot înnobila sufletul cu mărinimie. Asemenea întâlniri pot fi un cadou special primit de la univers, la momentul potrivit! Și, poate, cel mai important e ce facem noi, la rândul nostru, pentru acești oameni, pentru a mulțumi, cumva Divinității pentru darul trimis.
Darul de astăzi are un nume: TIBERIU ALIN IAKAB. Pe scurt, TIBI, cum îi spun prietenii. Viața lui e ca o poveste și ar putea deveni oricând, un subiect de film. El însuși e o poveste ce poate fi citită prin ochii lui verzi, pătrunzători. Are o privire tristă, deși încearcă să zâmbească. Are o privire pierdută undeva între o lume rece și o lume plină de culoare, visare și contemplare. Cumva, Tibi trăiește într-un spațiu întins de la minus la plus infinit. Iar asta se poate citi în privirea lui.
Întâlnirea mea cu Tibi este unul din darurile divine pe care am avut norocul să le primesc, de-a lungul timpului. Prima dată, am aflat despre el când am ajuns la CITO Tigveni. L-am cunoscut, inițial, nu în carne și oase, ci prin intermediul unei picturi, un tablou care stă la loc de cinste pe unul din pereții centrului în care trăiește. Am aflat că este opera unuia dintre beneficiarii acestui centru. În ziua respectivă, Tibi al nostru era plecat și nu am putut sta de vorbă, dar mi-am promis că, într-o zi, mă voi întoarce pentru a afla povestea artistului ascuns între zidurile acestui centru din subordinea D.G.A.S.P.C. Argeș. Numai că, pandemia a făcut ca marea noastră întâlnire să fie amânată. Și a venit ziua mult așteptată!
Povestea lui Tibi, pictorul de la CITO Tigveni, e una tristă, cum sunt atâtea povești ale celor pe care destinul, numai el știe de ce, i-a trimis în centre, în grija oamenilor a căror menire este aceasta: de a alina suferințe și doruri și de a înlocui afecțiunea de care nu au avut parte. Ei toți sunt eroi, indiferent de care parte a baricadei se află. Unii învață să ofere, alții învață să primească iubire și, împreună, învață să trăiască cu poveri numai de ei știute.
Tibi a trăit în centre de când se știe. Familia sa, originară din Mureș, s-a confruntat mereu cu lipsuri, iar la doar câteva zile de la naștere, în 1984,Tibi a ajuns într-un centru de plasament din Prahova. Pentru o scurtă perioadă de timp, Tibi a revenit în familie, la cererea mamei. Dar problemele de sănătate ale lui Tibi și lipsa banilor cu care familia trebuia să îi asigure un tratament, au făcut ca el să revină în centru. De data asta, la CITO Tigveni, după ce părinții lui s-au mutat la Curtea de Argeș. Din 2002, pentru eroul nostru, CITO TIGVENI a devenit ”acasă” și ”familia” pe care de fapt, nu a avut-o.
Aici, în lumea aceasta, departe de cum ar trebui să fie o lume cu adevărat, Tibi și-a făcut din camera lui, ATELIERUL DE PICTURĂ. E incredibil cum în câțiva metri pătrați și înconjurat de suferință, de oameni cu afecțiuni și lipsiți de perspectivă, Tibi are lumea lui: una plină de culoare. Iar ceea ce face el, demonstrează că ar trebui să învățăm să nu caracterizăm oamenii după locul în care își trăiesc destinul, indiferent cum e el. Ceea ce face Tibi arată că oamenii talentați, peste care Dumnezeu a avut grijă să presare praful magic al harului divin, merită toată aprecierea noastră. Să nu îi privim ca pe niște pierduți ai sorții, ci doar ca pe oameni care nu au avut șansa să fie descoperiți. Iar atunci când, oricare dintre noi, găsește în calea lui un astfel de om, e obligat să facă tot ce poate pentru a oferi sprijin, pentru a deschide o ușă unui om care merită a fi scos din ”cușca” destinului.
”Mi-a plăcut să pictez de când eram mic. Mâzgăleam toate cărțile și caietele pe care le prindeam. Iar cei care aveau grijă de mine, când eram copil, la Centrul de plasament din Prahova, mi-au spus că am talent și ar trebui să fac ceva, să nu mă las de pictură. Pictez pe orice îmi pică în mână și mă descurc cum pot. Pictez pe pânză, atunci când oameni buni îmi aduc, pictez pe bucăți de placaj, pe piatră, pe sticlă. Dar cele mai multe picturi ale mele sunt realizate pe bucăți de polistiren. Nu mi-am permis mai mult. Nu mă văd făcând altceva. Pictura e viața mea. Mă inspir din lucrări celebre pe care le reproduc, dar am și câteva lucrări din imaginația mea. Îmi plac foarte mult Nicolae Grigorescu și Leonardo Da Vinci. La un tablou lucrez două zile. Am mai vândut câteva, pentru a face rost de bani cu care să îmi cumpăr acuarele. Cel mai mult am luat pe un tablou, o icoană, 300 de lei. Cât despre familia mea, nu i-am mai văzut pe ai mei de foarte mulți ani. Mai am doi frați. De unul din ei nu mai știu nimic de douăzeci de ani, iar de celălalt știu doar că e căsătorit, are copii, dar se descurcă și el foarte greu. Mama și tata sunt bolnavi. Iar tata e chiar imobilizat la pat. Ei nu m-au căutat niciodată, dar, poate, o să merg să îi văd, într-o zi. Nu le port pică pentru că m-au abandonat. Nu sunt supărat pe ei.”
Sunt pe lângă noi atâția oameni care nu au primit nici măcar o dată o viață, o îmbrățișare de la părinți. Nici măcar de la mama. Sunt atâția oameni pe lângă noi cărora părinții lor nu le-au spus niciodată că îi iubesc. Tibi este unul dintre ei.
”Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie. Nu știu cum e să fii iubit de părinți. Nu știu cum e să îi iubești pe părinți!”, spune artistul, în timp ce privește în pământ și își frământă mâinile.
Cât de pustiu poate să fie sufletul unui om care a trăit fără iubire! Acest gol imens, însă, Tibi îl umple datorită creațiilor lui. Pictând, el își găsește liniștea, colorează nu doar pânza, ci și sufletele celor care îi descoperă picturile. Pictând, Tibi TRĂIEȘTE! Așa cum poate el, acolo unde soarta i-a oferit o casă și oameni care să aibă grijă de el. Dar Tibi nu e un om sărac. E mai bogat decât mulți dintre noi! De ce?! Pentru că are un acoperiș deasupra capului, e vesel și extrem de talentat! Să pictezi așa cum o face el, fără vreo oră de pregătire, fără ca un specialist să te îndrume, fără ca cineva să îți asigure constant cele necesare pentru a-ți împlini destinul artistic…e mai mult decât talent. E MINUNE!
Tibi e bogat pentru că are oameni care au grijă de el. Dar, mai ales, pentru că are oameni care îi admiră lucrările și care îl întreabă : ”ce ai mai pictat, Tibi?”.
Da, e cea mai mare bogăție să ai oameni care să se intereseze de tine! De fapt, aceasta e cea mai mare bogăție pentru fiecare dintre noi!
Dragă Tibi,
Îți mulțumim pentru ceea ce ne oferi. Mulțumim Cerului pentru că ești! Te rugăm să îți asculți sufletul și, de fiecare dată când te pregătești să pictezi, să te gândești că cel mai frumos tablou e sufletul tău! Meriți toată admirația și respectul nostru, al celor care te-am cunoscut și al celor care te vor cunoaște de acum încolo.
Îți mulțumim pentru „vernisajul” cu care ne-ai încântat privirile și sufletele! Fie ca expoziția ta, pe care atât de frumos ai organizat-o sprijinind creațiile tale minunate de pereții centrului, să se mute în cele mai frumoase săli de artă, unde oamenii să vină să îți admire creațiile. Și fie ca, tablourile tale să își găsescă locul în case strălucitoare, iar ele să devină moșteniri prețioase lăsate generațiilor viitoare!”
Există oameni care ne ajută să ne schimbăm, din ORICINE în CINEVA sau să ne schimbăm percepția despre lume și semeni. Există oameni pentru care suntem în stare să intrăm în casa lor lăsându-ne ciorapii la intrarea casei sufletului lor, tocmai din respect pentru liniștea pe care ei înșiși o oferă. Există oameni care ne fac să ne schimbăm unitățile de măsură în vise, stele, lumină și speranță. Există oameni a căror mână întinsă spre noi înseamnă o atingere de îngeri, a căror privire inspiră și dă curaj, deși în sufletul lor se revarsă râuri de lacrimi, sunt triști și se cred ai nimănui. Există oameni care îți taie răsuflarea prin prezența lor, dar mai ales prin ceea ce îi scoate din anonimat. Astfel de oameni ne arată, fără voia lor, că suntem adesea, atât de departe de noi înșine, încât și un singur pas ne poate arăta cât de departe suntem de propria ființă. Salvarea e să învățăm să vedem în ființele de lângă noi, ceea ce lor le e teamă să arate. Salvarea e să învățăm să arătăm că nimeni nu e singur și că măreția e în noi înșine, nu în zidurile în spatele cărora locuim, oricât de strălucitoare sau de ponosite ar fi! Un astfel de om e TIBI!
Mulțumim, Tibi!
Cu drag,
Echipa D.G.A.S.P.C. Argeș

 

S-ar putea sa iti mai placa

0 comentarii

Leave a Reply

By