Andreea Bădescu: „Living in America V” – Pe linia de plutire

Andreea2Într-un final, am ajuns pe linia de plutire. Mi-am depăşit propriul deadline (termen) de a scrie săptămânal, dar asta nu pentru că nu mi s-au întâmplat lucruri, ci pentru că, din contră, au avut loc prea multe evenimente. Cred că dacă am reuşit să trec peste ultimele 10 zile şi am încă toţi (sau aproape toţi) neuronii la locul lor, pot să depăşesc de acum încolo cu mare succes etape din viaţă.
Nu are rost să descriu cu lux de amănunte. Pot doar să zic că, din nou, America asta mi-a dat nişte lecţii pe care nu prea le-am mai întâlnit până acum (cu mici excepţii, în procent redus). Parcă aici totul se comprimă într-un timp foarte scurt şi tot ce fac este să mă adaptez la situaţii. Am schimbat trei departamente de lucru şi am mai adăugat încă unul nou. N-am crezut vreodată că deprimarea, epuizarea şi lipsa de perspectivă pot să ajungă până în punctul ăsta. Chiar mă credeam o persoană puternică, care nu cedează. Dar suntem oameni şi avem sentimente pe care, oricât de mult am vrea să le controlăm la maxim, nu putem (şi poate că e mai bine aşa, că doar nu suntem roboţei).
Andreea1Tot ce am scris în episodul anterior a fost o formă cât se poate de voalată şi cosmetizată a adevăratelor sentimente pe care le-am experimentat. Am înţeles multe din asta. E greu când eşti departe de ai tăi şi dai de greu. Eşti singur şi trebuie să te descurci cu asta. Acum nu mai e o dramă, dar pentru câteva zile chiar am trăit într-o gaură de vierme care mă învârtea fără să pot scăpa. Apogeul a fost momentul în care am ajuns acasă şi am vorbit cu tata, pe Skype. Impropriu spus „am vorbit”, pentru că timp de o oră nu am făcut altceva decât să plâng în hohote. A fost omul care m-a ajutat cel mai mult în toată povestea asta! Nu-mi vine să cred cât de mult pot să aproprie relaţiile dintre oameni nişte simple întâmplări. Acum pot să gândesc obiectiv situaţia şi îmi dau seama despre lecţia majoră a crizei mele pe care a trebuit să o învăţ: îmi iubesc familia mai mult decât orice pe lume! O fi patetic sau previzibil, dar chiar îmi doresc ca fiecare dintre noi să aibă revelaţii de genul ăsta, ca să înţeleagă valoarea vieţii.
Andreea

Anyway (Oricum), acum mă bucur că, în sfârşit, karma îmi dă şi mie linişte. Am ajuns să fiu extraordinar de fericita să pictez căsuţe în alb şi brun, pereţi nesfârşiţi de lemn, scorojiţi şi să-mi simt mâinile murdărite de vopsea (sunt chiar mândră cu toate petele de culoare de pe haine). Când o să mă apuc de pictat decoruri, o să fiu cea mai fericită, dându-mi seama că 7 m înălţime înseamnă nimic.
Ştim cu toţii că fiecare lucru nu ne apare întâmplător. Dacă săptămâna trecută aveam îndoieli cu privire la opţiunea mea de a veni aici în loc să lenevesc cu burta la soare în Vamă, acum s-au şters. Satisfacţia întoarcerii acasă o să fie cu totul diferită. Mi-e clar că nu am venit aici ca să mă îmbogăţesc! Şi nici pentru vizite! Am ajuns aici pentru mine şi evoluţia mea. Munca fizică e cea mai mică greutate. Oboseala, se rezolvă şi ea dacă prinzi 2-3 după-amiezi cu dezlegare la somn. Totul e să-ţi reziste spiritul!
Simt că m-am născut să trăiesc aici, dar pe zi ce trece, descopăr noi aspecte pe care aş încerca cu toată forţa să nu mi le însuşesc. Cred că de asta, europenii o duc bine aici. Noi avem alt tip de mentalitate. Apreciez la maxim promptitudinea americană şi faptul că ei rezolvă toate lucrurile ca la carte, fără să lase vreun Mitică să facă o treabă de mântuială. Pe de altă parte, nu înţeleg de ce mare parte dintre ei se complac în a avea job-uri care nu le satisfac decât siguranţa materială. O fac pentru bani, ca să-şi crească copiii într-un mediu decent (decenţa lor este net superioară decenţei noastre). Chiar şi asa, tot n-aş accepta să stau să lucrez într-un hipermarket, când visul meu e să fiu cosmonaut! Poate sunt eu prea artistă… Totuşi, confortul te face să nu vrei mai mult sau să-ţi fie teamă să lupţi. Noi, de bine, de rău, venind dintr-un background cu multe limitări, avem sângele ăla de luptător în noi. Dar fiecare cu cultura lui, nu?…
Am cam dat de greu cu toţii, dar dacă nu se întâmpla asta, nu ştiam ce-i aia bine.
P.S.: Am avut, aşa, o fericire, când am condus o maşină pentru prima dată în viaţă (una de golf, dar ce contează!), încât mi-am propus că primul lucru pe care o să-l fac când mă întorc în ţară, va fi şcoala de şoferi 😛
Cât despre paycheck-ul (salariul) despre care am promis că o să povestesc, azi am avut nesimţirea să nu mă duc să mi-l ridic :)) poate mâine, că şi aşa, tot al meu rămâne 😉
Va urma…

You may also like

0 comments

By