Face parte din categoria scriitorilor care, pe nedrept, au intrat în penumbra istoriei literare, deşi este unul dintre cei mai de seamă autori de sonete din literatura română.
Notă: Sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuită din 14 versuri, grupate în două catrene şi două terţine, ultimul vers fiind o concluzie a întregii poezii.
Ilustrăm particularităţile sonetului cu o poezie de Mihai Codreanu, intitulată: „Oamenii”:
„Venind de nu ştiu unde, toţi nebunii/ În balamucul vieţii se-nmulţesc…/ Şi cei de ieri în cei de azi trăiesc,/ Împrospătând mizeria minciunii.
Copii nevolnici ai deşertăciunii,/ Se zbat, urăsc şi sufăr, năzuiesc…/ Ş-aşa, sub soare, ziua rătăcesc,/ Iar noaptea rătăcesc sub raza Lunii.
Stăpâni şi slugi, – acelaşi suflet mic…/ Şi toţi sunt robi aceluiaşi nimic…/ Şi peste tot e-aceeaşi mascaradă.
Iar când, spre golul către care fug,/ Vlăstar mai bun se-nalţă din grămadă,/ Îl pun pe cruce ori îl ard pe rug.”
Destin damnat
În literatura română au scris sonete poeţii: M. Eminescu, G. Coşbuc, O. Goga, Al. Macedonski, M. Codreanu, V. Eftimiu, V. Voiculescu ş.a.
M. Codreanu s-a născut la 25 iulie 1876 la Iaşi, fiind al doilea copil al magistratului Mihail Codreanu şi al Nataliei (n. Mârzescu). Bolnav de tuberculoză, Mihail Codreanu s-a stins din viaţă la vârsta de 42 de ani, când fiul său, Mihai, viitorul poet avea doar un an. Mihai Codreanu a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi ale Conservatorului din Iaşi, obţinând licenţa în Drept în anul 1900, cu teza „Puterea părintească în dreptul roman şi român”. În paralel a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie şi Lingvistică, la absolvirea căreia a fost numit şi a funcţionat ca profesor de dicţie, critică şi psihologie teatrală la Conservatorul din Iaşi. Tot în această perioadă a început colaborarea, care a fost de lungă durată, la ziarul ieşean „Evenimentul”, unde a publicat poezii – cele mai multe fiind sonete – traduceri, articole şi însemnări.
Viaţa sa a luat un curs tragic înainte de a împlini vârsta de 30 de ani când, datorită unei maladii ereditare, i-a slăbit mult vederea. Tragedia nevăzătorului, care a generat şi sentimentul singurătăţii, i-a orientat creaţia poetică spre reflexivitate, către forma fixă şi aproape aforistică, luând forma sonetului. Mihai Codreanu s-a făcut cunoscut în literatura română ca sonetist. Dintre volumele sale de sonete menţionăm: „Statui”(1914); „Cântecul deşertăciunii”(1920); „Turnul de fildeş”(1929). Colaborează cu sonete la revista „Viaţa românească” şi leagă prietenii cu scriitorii Victor Eftimiu, D. Anghel, M. Sorbul, Garabet Ibrăileanu, G. Topîrceanu, M. Sadoveanu ş.a. Volumul de sonete „Statui” a constituit un eveniment literar al anului 1914. Aprecieri elogioase au făcut Eugen Lovinescu şi Tudor Arghezi, care le considera „cele mai lapidare stihuri ce s-au scris.”
Consacrarea
În anul 1921 a publicat al doilea volum de sonete – „Cântecul deşertăciunii”. Tot în acel an, Ministerul Instrucţiunii Publice din Franţa l-a numit „Cavaler al Academiei Franceze”, Mihai Codreanu fiind atunci director al Teatrului Naţional din Iaşi. În 1924 a fost numit inspector general al teatrelor. După un an i s-a acordat Marele Premiu Naţional de poezie, pe baza raportului de premiere întocmit de O. Goga, M. Sadoveanu şi Corneliu Moldovanu. Cel de-al treilea volum de sonete – „Turnul de fildeş”- a apărut la Editura „Cartea românească”, în anul 1929, an în care a fost decorat cu Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa. În anul 1932 a fost numit director al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, apoi rector al acestei instituţii, unde a funcţionat până în anul 1939. În anul 1942 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, pe baza unei elogioase prezentări făcute de poetul Nichifor Crainic. În anul 1954 i s-a acordat o pensie în valoare de 2.000 lei, iar în anul 1956, poetul octogenar a fost decorat cu „Ordinul muncii clasa I”. În 1957, Editura de stat pentru literatură şi artă i-a publicat un volum selectiv de poezii, cu titlul „Sonete”, cu o postfaţă de Al. O. Teodoreanu. S-a stins din viaţă la 23 octombrie 1957 şi a fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.
Opera sa, văzută de critici
Mihai Codreanu a rămas în conştiinţa criticii literare şi a istoriei literare ca un sonetist de mare valoare. Gala Galaction spunea că Mihai Codreanu „este poet de neam şi un rar meşteşugar” (de cuvinte): „Dorm trandafirii, dorm… O violină/ Îngână dulci preludii de iubire;/ Iar noaptea-şi ţese negura subţire,/ Pe care-o argintează luna plină”… („Somnul razelor”- sonet)
Prin perfecţiunea versurilor, prin profunzimea vieţii sufleteşti exprimate şi prin modalităţile artistice folosite, Mihai Codreanu este un poet care se încadrează în curentul literar numit parnasianism: „Iar dac-am plâns şi eu ca fiecare/ Pe lumea asta plină de suspine/N-am vrut să gem în jalnice cuplete,/ Ci vrut-am să rămână după mine”.(„O rece armonie de sonete.”)
Eugen Lovinescu afirma că prin frumuseţea versurilor, M. Codreanu „trebuie privit ca cel dintâi sonetist român.” O adevărată capodoperă a poeziei lui M. Codreanu este sonetul „Mi-aş pierde paradisul” – compus pe o temă erotică: „Privirea ta e trandafir în floare/ Şi fruntea, crin… Şi zâmbetele miere…/ Şi trupul val… Şi mersul, adiere…/ Şi glasul, cântec de privighetoare”…
Tudor Arghezi spunea că M. Codreanu „e discret ca un suiş de munte şi ascuns ca o candelă de aur”. Tematica sonetelor e variată. Unele sunt tablouri istorice din evul mediu („Statuia lui Ştefan”), altele evocă aspecte din natură, în care sunt proiectate stări sufleteşti, altele au un conţinut filozofic: „Amici, v-am spus povestea fericirii:/ Ne vine doar pe razele-amintirii,/ În zborul ei himeric de nălucă”… Iată cum exprimă poetul M. Codreanu, în doar două catrene, concepţia dialectică a filozofului grec Heraclit din Efes (540-475 î.Hr.), referitoare la mişcare, ca schimbare continuă a universului, numită „panta rhei” – totul curge:
„Bătrânii spun că apa trece/ Şi spun că pietrele rămân;/ Dar jocul altfel se petrece/ Pe scoarţa globului bătrân: Că piatra, cât ar fi de tare,/ Se macină şi trece, stând;/ Iar peste trista-i măcinare/ Rămân doar apele curgând”.
Criticul literar Şerban Cioculescu îl considera pe M. Codreanu „un sonetist impecabil” şi sublinia convingerea poetului că „ideea nu poate lipsi din substanţa unei poezii”, citând din sonetul „Apologie”: „Prostie, sevă binefăcătoare,/ Generatoarea lumii, te salut!/ Tu faci iluzia să crească-n lut,/ Iar lutului dai fierberi creatoare”. Sunt versuri de o rară profunzime, pe baza cărora se pot alcătui substanţiale eseuri, o poezie care îndeamnă la cugetare şi rămâne în memoria cititorilor.
Lasă un răspuns