Au trecut deja aproape trei săptămâni de State. Lucrul care mi se pare cel mai important aici sunt oamenii pe care i-am cunoscut. Cred că asta e lecţia începutului de America! Auzisem poveşti despre cum e să intri în medii noi, să schimbi total stilul de viaţă, locuri, obiceiuri, cum studenţii plecaţi cu fantasticul program se adaptează mai repede sau mai greu, cum se plâng şi cum îţi e aproape imposibil uneori să-ţi ţii creierii limpezi într-o mare (sau ocean) de informaţii. Evident că puteam eu să ştiu toate astea din teorie şi din experienţele anterioare, dar până nu treci prin ele, nu ai cum să le înţelegi organic. Recunosc că nu mi-a fost uşor şi încă nu-mi este. Încă am dubii despre decizii pe care le-am luat şi care au rezonat într-un fel sau altul în aventura asta a mea.
După o săptămână de muncă, plimbări scurte la lacul din apropiere, epuizări de filme de pe harduri externe, furtuni infernale, intenţii de plecare şi descoperire de locuri mai bune care să ne arate totuşi America aşa cum e ea, n-am mai avut energie decât pentru o escapadă la ocean. Google Maps-ul zicea că-s doar două ore… Se pare ca n-a fost asa :))
În ziua noastră liberă, după ce ne-am dat jos cu chiu, cu vai, ne-am urnit către cea mai apropiată staţie de autobuz (adică la 1,5 km). Evident, am luat busul în direcţia greşită, am schimbat, am luat trenul, ne-am întâlnit cu un rapper portorican, am ascultat de el şi am coborât nu la staţia noastră. Acolo am dat peste nişte oameni cam prea entuziaşti pentru sufletul meu, care erau oricum cu panică de necunoscut la cote maxime. E complicat să te prinzi că oamenii de aici sunt… altfel. Nu ştii dacă se ceartă cu tine sau sunt, de fapt, simpatici. Au un alt tip de energie decât noi, ăştia, ieşiţi abia de 26 ani din dictatură. Am mai călătorit puţin (doar 56 staţii) cu un bus. Iar am ratat coborârea (am uitat să tragem de sfoara galbenă :)) ).
Parcă în zona asta, fiecare loc arată ca o pustietate, cu străzi care nu se mai termină, case la mama naibii una de cealaltă şi multă pădure. Peisajul nu ne inspiră neapărat că prin zona ar putea apărea plaja mult aşteptată. După ce plătim 20$ la taxi, ajungem într-un final. Fantastic locul! Un nisip portocaliu (sau orange, ca să vorbesc în termeni plastici) şi o apă atât de liniştită (vezi poza de la cover). Toţi trei eram cu umeraşul în gură şi am înţeles fericirea. Nu pentru mult timp, pentru că noi eram la 5 ore depărtare de casă şi habar n-aveam cum să ne întoarcem. Telefoanele astea noi sunt ele inteligente, dar bateriile te lasă când ţi-e lumea mai dragă.
La întoarcere nu înţelegeam de ce 8 din 10 şoferi se uitau la noi ca la maşini străine pentru că stătea pe marginea străzii un autobuz care nici nu ştiam dacă va apărea. Cum spuneam, pietonii sunt marfă rară aici. Deja când am luat trenul din Baltimore către casă, ne simţeam mai liniştiţi la gândul că mai avem doar un bus de schimbat. În staţie, ce să vezi: din nou prietenul nostru portorican şi bicicleta lui! Aparent stăm în acelaşi cartier (la vreo 2-3 km distanţă). Eram atât de fericiţi când la 12 noaptea am coborât în staţia noastră şi nu mai aveam de mers decât 20 minute până acasă. Am hotărât că ne-am luat doza de aventură pentru o săptămână întreagă şi nu mai avem nevoie de alte plimbăreli. E simpatic să-ţi demonstrezi că poţi să ajungi unde vrei, dar e epuizant! După excursia asta, ni s-a cam dizolvat gândul de schimbare a job-ului. America e faină, dar chiar trebuie să fii deschis, căci altfel nu rezişti, cel puţin la început. Noroc că suntem toţi, together!
În episodul următor, cel mai probabil voi povesti despre dezamăgirea celui de-al doilea paycheck :)))
Lasă un răspuns