Aşa cum le-am promis cititorilor noştri, le vom prezenta ori de câte ori vom avea ocazia amănunte despre aventura americană pe care o va trăi concitadina Andreea Bădescu. Plecată la Baltimore-Maryland cu programul Work&Travel, ea a postat pe Facebook primele impresii despre lunga călătorie pe care a întreprins-o, pe care vi le împărtăşim şi dumneavoastră. Citiţi-le, avem cu toţii multe de învăţat!
<<Andreea Bădescu la Misty Wood Circle>>
25 iunie la 15:31 – editat –
Nu obişnuiesc să-mi scriu istoriile pe Facebook, dar acum asta e cea mai simplă metodă ca lumea să afle poveşti cu şi despre oameni care ajung în situaţii de testare a limitelor. Acum 5 zile, după ce s-a publicat articolul, toată lista mea de prieteni a citit despre „visul meu american”.
Nu ştiu de unde să apuc scurta povestire a unui drum lung. Pe biletul meu de avion apăreau încă din luna martie trei escale. În mod normal, toate bune şi frumoase. Fără panică. Zboruri de 3,9 şi respectiv 2 ore. Până in Londra n-am avut nicio problemă. Orele erau în grafic, studenţii români roiau în jurul meu de bucurie, căci în capul fiecăruia se derula visul american. Alţi imigranţi se gândeau la cum vor trece toate filtrele de securitate, iar eu… desenam secvenţe din avion.
Timpul de escală a fost scurt, dar am reuşit să prind avionul spre Chicago. După îmbarcare, surpriză: bagajele noastre nu ajunseseră, aşa că le-am aşteptat o oră. Trecem peste, urmează cele 9 ore de zbor, în care de plictiseală şi oboseală văd 2 filme şi ascult 3 ore de muzică. Aterizez în primul oraş american, fuga, fuga la verificat hârţogăraiele, căci aveam un zbor de prins spre destinaţia finală. Merge bine, identific şi băgăjelul, îl dau mai departe, ajung (după ce traversez Curtea de Argeş de 2 ori prin aeroport) la terminalul 5, poarta H33. Acolo, drăguţul de zbor amânat pentru ora 5:30 P.M., pentru că e furtună în Baltimore (ora lui normală de plecare fiind 4:40 P.M.). Se amână din nou şi din nou, iar la 6 P.M. se anulează.
Fantastic! Primul prag. Check-in la următoarea cursă. Alte drumuri prin aeroport. Întâlnire cu chinezi simpatici care te ajută să dai un telefon angajatorului. Cursa se amână din nou. Ora plecării: 8 P.M. La 9 P.M. se anulează şi asta. Noapte, conversaţii cu avocaţi, oameni stresaţi şi tu singura in the middle of the nowhere.
Avocatul îţi propune să mergi spre Washington, iar de acolo te poate duce el a doua zi la destinaţie. Panică, e un străin cunoscut în aeroport. Îi recunosc cu sinceritate asta, iar el o sună pe asistenta lui româncă şi cu care port o conversaţie. Îmi explică statutul domnului. Tipa lucrează de 16 ani pentru el. Domnul care a apărut în drumul meu ca prin minune este un avocat, cum spuneam, de renume în zonă, care se ocupa cu imigranţii, are 5 copii acasă şi o soţie cam de vârsta părinţilor mei. M-a asigurat că nu am de ce să-mi fac griji, pentru că el nu este genul care şi-ar periclita reputaţia cu ceva… nelegitim.
Merg pe instinct, zburăm împreună în creierii nopţii(aici simt nevoia să fac o paranteză; după atâta drum, am avut un singur sentiment: m-am bucurat că afară se întunecase în sfârşit în America şi am putut să admir tot oraşul Chicago de sus, cu luminile lui, care este absolut fantastic şi tras cu rigla pe distanţe de zeci de mile), iar când aterizăm, îmi dau seama că bagajul meu nu există. Altă oră pierdută la ghişeul de recuperări. Dacă nu eram singură şi cu gândul că trebuie să mă descurc cumva, ăsta era momentul în care cedam cu totul. N-am avut încotro. A trebuit să merg mai departe oricum.
La ieşire ne aştepta băiatul omului a cărui zi de naştere era (devenea major în România). Săracul de el, nu înţelegea prea bine ce face tatăl lui cu o tipă de vârsta fratelui lui în aeroport şi ce trebuie să se întâmple mai departe. Se hotărăsc ca mai bine ar fi să mă ducă la cazare… altă oră şi jumătate de mers pe autostrăzi. Nici ei nu ştiau exact cât de departe e de Washington destinaţia mea. La 4 dimineaţa purtam conversaţii cu angajatorul meu de pe telefonul domnului despre locaţie, adresă, securitate şi all that stuff. (Mi-a spus că s-a stresat pentru mine, căci nu era deloc o situaţie prea safe).
Ajung. Uşi încuiate, nimeni dispus să descuie o uşă. Într-un final se trezesc colegele de cameră, care nu înteleg nimic din ce se întâmplă cu prezenţa mea acolo şi atunci. După un rezumat de 2 minute, ele se culcă şi eu le urmez, fără nimic altceva de adăugat.
Dimineaţa le povestesc tuturor românilor din grup experienţa mea şi m-am bucurat să aud că şi-au făcut griji cu toţii – ei mă şi aşteptaseră în Baltimore la ora la care am zis că o să ajung, pentru că avusesem zboruri paralele. Din păcate pentru noi, la poarta la care trebuiau să găsească o tipă blondă nu au văzut decât soldaţi veniţi din Irak, aşteptaţi de familiile lor fericite.
Totuşi, după prima zi… pe bune, America, m-am hotărât deja că este locul în care voi vrea ca ai mei copilaşi să crească! Good morning for you, iar eu mă bag la somn. (Din cauze de conexiune, mesajul ăsta trebuia postat acum 7 ore… deci schimbăm formulele de salut. Buna ziua şi Neatza pentru mine :P)
* P.S. Mail de ultimă oră. Bagajul meu a ajuns la adresa clubului de golf. Cât de curând o să pot intra şi în posesia lui. Yuhhuuu! (ca să nu mai zic că angajaţii British Airways sunt super profi şi mi-au trimis printre cele 10 mailuri cu scuze şi gestionare de bagaje, unul cu poza şoferului care mi-l va livra; asta mi s-a părut cea mai amuzantă parte).
Legendă poze: prima ședință și alături de colegii de serviciu.
Lasă un răspuns