Purtând cu mândrie tricoul celui mai frumos proiect al armatei, Cosmin Cuceanu, Oana Ispas, Adrian Popescu, Ionuț Poștoacă și Gabriel Stănică, vă transmit „Go, Invictus!”, de pe terenul de antrenament de la esplanadă.
Jurnal de misiune – episodul 19
”Răzvan este un băiețel de patru ani din Brașov. Nu l-am văzut niciodată, decât în două fotografii, privind, așezat lângă tatăl lui pe un buștean, o frumoasă panoramă a munților Bucegi și vâslind amândoi într-o barcă pe cristalul lacului Codlea.
De câteva luni, Răzvan nu s-a mai plimbat pe cărări de munte. Locotenentul Roșu se echipează în fiecare dimineață, înainte ca soarele să trimită prima suliță de foc asupra bazei și pleacă cu plutonul lui de praetorieni, pentru a asigura protecția instructorilor din bazele afgane. L-am întrebat azi ce îi lipsește cel mai mult și mi-a spus: ,,Plimbările cu Răzvan prin pădure, pe munte”! Am zâmbit, gândindu-mă la cele două fotografii.
Băiețelul este un magician. De câte ori Ovidiu Roșu vorbește despre el, o lumină frumoasă îi scaldă privirea. M-am hotărât: în toamnă, când cei doi vor merge pe munte, Răzvan va purta pe mână un ceas colorat, pentru a număra minutele frumoase în care se vor ține de mână și vor uita ca prin magie de Afganistanul ce i-a ținut departe unul de celălalt. O să iau unul și pentru David, pentru a măsura timpul ce ne va face să uităm de cartea-calendar cu poeziile lui Eminescu.
Am avut din nou azi senzația aceea ciudată că Dumnezeu este mai prezent aici decât în oricare alt loc din lume. Și s-a întâmplat tot la plecarea unei patrule. Sunt trei minute în care pe frunțile băieților rugăciunea preotului crestează cute, iar în ochii lor toarnă picături de foc. Mâini înmănușate se unesc și îi simt pe toți plecați departe, departe, în locurile și cu oamenii pentru care se roagă. Este singurul moment în care nu sunt un pluton, ci o sumă de oameni, fiecare cu dorurile lui, fiecare cu gândurile lui. Când busuiocul atinge ultimul creștet și ultima cruce este făcută pe pieptul acoperit de plăci de kevlar al ultimului militar, sunt toți iarăși un pluton. Își pun căștile, își ridică armele și pleacă spre mașinile de luptă. În câteva minute sunt plecați. La întoarcere, în locul unde după plecarea lor doar mireasma mirului mai rămâne, îi așteaptă un om, unul de-ai lor, indiferent dacă este noapte sau zi.
Am fost în multe biserici, am vizitat mânăstiri din toată țara. Dar nu l-am simțit nicăieri, niciodată pe Dumnezeu mai aproape ca în cele trei minute în care oamenii cu mâinile înmănușate și cu foc în priviri ascultă rugăciunea preotului Nicolescu.
Zi grea, începută în bezna nopții fără lună de un pluton care s-a întors înainte ca baza să prindă viață și terminată de un alt pluton aproape de miezul altei nopți. La Câmpulung se apropie zilele orașului. Am vorbit azi cu oameni de la unitate și am simțit că abia ne așteaptă. O mână de oameni au rămas acolo pentru ca batalionul să funcționeze de parcă am fi toți. Seara, am schimbat câteva mesaje cu adjutantul Busioc, cabanierul de la Prislop și am stabilit că în toamnă, într-o seară fără avioane pe cer, fără uruit de generatoare, îi voi povesti pe malul lacului de lângă cabană zilele noastre din Afganistan, iar el ne va spune cum au trecut cele trei anotimpuri peste Prislopul părăsit de vânătorii de munte.
Sublocotenentul Botoșer mi-a arătat o fotografie fantastică dintr-o patrulă de noapte, cu opt frați profilându-se pe pânza pictată de culorile unui apus pe drumurile de praf și de piatră.
Este cea mai tulburătoare imagine cu Afganistanul pe care am văzut-o vreodată.
Pe terenul de antrenament de la esplanadă au alergat în seara aceasta, purtând cu mândrie tricoul celui mai frumos proiect al armatei noastre din ultimii ani Cosmin Cuceanu, Oana Ispas, Adrian Popescu, Ionuț Poștoacă și Gabriel Stănică. Este joi, ziua de antrenament cu Invictus.
De dimineață am vorbit cu Marius Butnaru, colegul meu de pluton din Academie, mare iubitor al sportului, chiar despre ce înseamnă acest proiect și mi-a spus că își dorește ca Invictus să devină ,,un monument de educație”, atât pentru militari cât și pentru civili.
În seara aceasta, aleargă purtând aceleași însemne militarii noștri din Kandahar, cei de acasă, în București la Monumentul Eroului Necunoscut, în Sibiu la parcul Sub Arini, în Oradea pe malul stâng al Crișului, în Lugoj pe malul Timișului, pe stadionul din Carei, în Cluj, în Mioveni, în Piatra Neamț. Aleargă și Marius Butnaru la Trondheim, în Norvegia.
Mi-am amintit de Ionuț Butoi, câștigătorul unei medalii de aur la Jocurile Invictus de la Toronto, prietenul meu și al întregului batalion și l-am sunat. Omul care și-a învins destinul mi-a spus, ca întotdeauna, că ,,este bine”! Ionuț este ,,căpitanul sufletului său”, nici nu se putea altfel.
Este seară în Afganistan, iar spiritul ,,Invictus” unește suflete din toate colțurile lumii.
În primele zile ale lunii mai, aveam opt răniți, încă patru luni de misiune în față și ne căutam putere să trecem mai departe peste momentele acelea groaznice. De la Brașov, colonelul Teglaș, comandantul brigăzii, a vorbit cu fiecare militar care abia părăsise patul spitalului din bază. Ultimul apelat am fost eu, mi-a spus să fim puternici, să avem multă grijă și la sfârșitul convorbirii mi-a promis că atunci când va termina exercițiile planificate în vară va merge la cabana Prislop, în locul unde spiritul nostru este cel mai puternic și ne va trimite fotografii.
În iulie, vânătorii de munte din Brigada 2 ,,Sarmizegetusa” au cam terminat aplicațiile.
Am primit azi fotografiile cu poate cel mai drag mie loc din Muscel și un mesaj scurt, dar atât de frumos: ,,Totul e frumos aici în această perioadă a anului. E liniște, poate prea multă liniște. Singurul care face gălăgie e noul câine de la cabană. E frumos și prietenos. O să vă placă, sunt convins! În rest, toate bune! Ai grijă de băieții tăi. Prislopul vă așteaptă!”
Sursa: armataromaniei.ro
Lasă un răspuns