”I-am însoțit săptămâna trecută pe participanții la „Mountain Challenge”, competiția organizată de Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu”, transmit Forțele Terestre Române.
Douăsprezece echipe de viitori ofițeri din nouă țări au venit în România să se întreacă pe dealurile Crințului și în Munții Făgăraș. Timp de trei zile, muntele le-a fost deopotrivă teren de concurs și adversar.
În prima zi, echipele pornesc din Săliște, la intervale de douăzeci de minute, iar noi le așteptăm în punctele pregătite de-a lungul traseului. Avem ceva timp la dispoziție între sosirea concurenților, suficient cât să schimbăm câteva vorbe cu militarii care deservesc atelierele și să ne familiarizăm cu locurile.
La punctul de ambuscadă îl gasim pe maiorul Bălan, binedispus și pus pe glume. Militarii din jurul lui sunt pregătiți să intre în acțiune cu un vehicul Cobra.
Vremea ține cu noi. E una dintre zilele acelea de toamnă în care îți priește să fii afară, departe de oraș.
La atelierul următor, unde intră în scenă dronele, îi întâlnim pe fruntașul Lăzăruț și pe sergentul major Lăzăroiu. Ne amuzăm de asemănarea numelor, mai schimbăm câteva vorbe și ne uităm din când în când spre locul din care trebuie să apară următoarea echipă.
Pe cer, dronele au concurență. Niște corbi uriași ne țin de urât cu croncănitul lor și mă duc cu gândul la Edgar Allan Poe, la corbul lui și la acel „Nevermore”. Îi vom auzi aproape toată ziua, de la un atelier la altul.
Apar canadienii. Drona începe să zumzăie deasupra lor, iar băieții se risipesc în desiș, căutându-și fiecare un loc în care să se adăpostească. Cu câteva clipe înainte îi vedeam înaintând împreună. Acum trebuie să-i caut cu privirea printre copaci.
Cel care conduce echipa dă semnalul de plecare. Concurenții ies din ascunzișuri, se grupează și reiau deplasarea. O bubuitură îi oprește însă. Apoi încă o dronă apare deasupra lor. Se întorc la adăpost. Mai au de așteptat.
La următoarea încercare reușesc să-și continue drumul. Îi aud discutând despre punctaj în timp ce se îndreaptă spre următorul atelier. Oboseala începe să li se citească pe chipuri, dar pasul le rămâne grăbit. Noi ne întoarcem la locurile noastre și așteptăm următoarea echipă.
A doua zi, la proba de orientare militară, aleg să parcurg traseul în sens invers față de concurenți. Vreau să-i întâlnesc în mai multe locuri, să-i surprind în timpul deplasării, nu doar la punctele de control. Soarele luminează dealurile, dar în pădure umezeala nopții încă se simte în aer și în iarba de sub picioare.
Pe drumul dintre Săliște și Crinț am văzut o pisică sălbatică. Mai departe, o bufniță uriașă și-a luat zborul de pe un gard. Pe meleagurile acestea aproape pustii ne-am intersectat și cu doi bătrânei pe un ATV cu numere de Jina. Dacă n-aș avea de urmărit echipele, aș găsi destule motive să tot opresc pe aici.
La punctele de control mă întâlnesc cu militarii noștri. Unii au avut norocul să fie repartizați lângă un izvor, alții într-un loc însorit, de unde pot vedea o bună parte din împrejurimi. Sunt și puncte mai puțin prietenoase, în umbra pădurii, printre pâlcuri de mușchi jilav și iarbă umedă.
Schimbăm câteva vorbe, apoi îmi continui drumul.
Dau din nou peste fruntașul Lăzăruț, de data aceasta fără Lăzăroiu. Au fost repartizați la puncte de control diferite. Mă bucur să întâlnesc un chip cunoscut.
Mai departe, mă afund printre molizi și îmi caut un loc din care să pot filma venirea unei echipe. Iarba e înaltă, încă udă pe alocuri, iar prin ea se pierde o cărăruie îngustă.
Concurenții se strigă unii pe alții. Stau câteva clipe și ascult, încercând să-mi dau seama din ce direcție vor apărea. În cele din urmă, îi zăresc printre trunchiurile molizilor și ridic camera.
Băieții zâmbesc spre obiectiv, fără să se oprească. Îi urmăresc până când pădurea îi ascunde din nou. Glasurile li se mai aud o vreme, tot mai departe, apoi dispar și ele. Rămân vântul prin vârfurile molizilor și cântecul aproape neîntrerupt al păsărilor. Au luat locul corbilor din prima zi.
Mai zăbovesc puțin. E liniște și, pentru câteva minute, aproape că uit de concurs. Apoi îmi aduc aminte că mai am de întâlnit câteva echipe și pornesc spre următorul punct.
La întoarcere, soarele e deja sus pe cer. Concurenții au încheiat orientarea militară și iau masa. Nu au însă prea mult timp pentru odihnă. După-amiaza îi așteaptă alte probe, în care vor avea nevoie de forță, îndemânare și, mai ales, de coordonare.
Echipa Academiei Forțelor Terestre din Sibiu pleacă prima de la start.
Au de transportat saci pe o distanță destul de mare. Îi urmăresc cum înaintează cu greutățile în brațe, apoi cum, ajunși la capăt, încep să-i așeze pentru a construi un adăpost. După saci îi așteaptă un buștean pe care trebuie să-l ducă împreună.
Îl ridică și pornesc, încercând să-și potrivească pașii. Greutatea îi obligă să țină același ritm. Dacă unul se grăbește, ceilalți trebuie să se adapteze. De pe margine, îi urmăresc o vreme, apoi mă mut spre locul în care au de tăiat un alt buștean, mai gros. Din lemnul obținut vor trebui să facă focul.
— Înceeet, Marian!
Sublocotenentul Cîrstea încearcă să-l mai tempereze pe Marian, care trage tare și nu pare dispus să-și cruțe puterile. Îl privesc cum muncește și mă întreb de unde mai scoate atâta energie. Ceilalți își văd de treabă. Nu prea e timp de glume, deși câte una tot se mai strecoară printre ordinele scurte și încurajările colegilor.
Se înserează. Vântul începe să bată tot mai rece și îl simt mai ales când mă opresc, între două echipe. Concurenții sunt încă prinși în probele de după-amiază. Îi așteaptă o noapte scurtă. La trei dimineața vor porni din nou, într-un marș spre Sibiel.
Ultima zi ne găsește la Bâlea Cascadă, pe-o ploaie măruntă. Norii acoperă versanții, iar muntele arată cu totul altfel decât dealurile însorite pe care le-am străbătut în zilele precedente. Din când în când, ploaia se oprește și apare un curcubeu splendid. Nu ține mult. Norii se adună din nou și începe iar să plouă.
Echipele urcă greu muntele. Au în spate două zile de concurs și un marș început în toiul nopții. Sus îi așteaptă atelierul CBRN, apoi cel medical și rapelul. Fiecare probă le mai consumă din puținele resurse de energie pe care le au.
Colega mea, Alexandra, se așază între două fumigene (aprinse în cadrul atelierului), căutând cel mai bun unghi pentru fotografiile sale. Se mișcă printre norii de fum, atentă la fiecare detaliu. Pasiunea pentru fotografie i se citește în gesturi și în răbdarea cu care caută cadrul perfect.
Băieții de la Academia Forțelor Terestre au ajuns. Îl revăd pe Marian. Spre surprinderea mea, e la fel de energic și entuziast ca în ziua precedentă. Îmi amintesc cum îl striga sublocotenentul Cîrstea, încercând să-l facă să încetinească. Nici acum nu pare să aibă de gând să o lase mai moale.
După probele de acordare a primului ajutor și de coborâre în rapel, concurenții pornesc în alergare spre punctul de sosire.
Au trecut prin păduri, au urcat dealuri, au cărat greutăți, au dormit puțin și au luat-o de la capăt, acum mai au doar câteva sute de metri până la final.
La finalul celor trei zile, pe primul loc s-a clasat echipa Royal Military College Saint-Jean, din Québec, Canada. Locul al doilea i-a revenit echipei Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, iar pe locul al treilea s-a situat echipa Escuela Naval Militar, din Marín, Spania.
Marcel Vișa
Alexandra Codirlă
Lasă un răspuns