Zilele trecute am citit despre casa familiei Capşa, un loc de legendă al Bucureștului de altă dată. Deschisă la începutul anilor 1852, pe Calea Victoriei, ca și cofetăria „La doi fraţi, Anton şi Vasile
Capşa“, aflată peste drum de Biserica Zlătari, în fostul Han Damari. La scurt timp se mută în Casa
Slatineanu, unde se află şi astăzi.
În 1886 Grigore Capşa măreşte localul, deschizând un hotel şi o cafenea. Din acel moment,
Capşa devine locul „oficial“ de întâlnire a personalităţilor din politică, gazetărie, artă şi cultură. Devine cunoscută bucureştenilor drept „cafeneaua scriitorilor şi artiştilor“, circulând ideea că un scriitor nu era scriitor dacă nu frecventa Capşa.
Dincolo de toate poveștile care dau târcoale Casei Capșa, de departe cea mai fașcinantă bucată
de istorie care s-a păstrat până în zilele noastre este cu siguranță CARTEA DE ONOARE DE LA CASA
CAPŞA.
Ce anume face din această carte de onoare ceva atât de spectaculos? Cartea conţine semnături,
rânduri, gânduri sau chiar desene şi pasaje muzicale ale faimoşilor oaspeţi ai epocii, care i-au trecut
pragul de-a lungul timpului, făcând-o parte a patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, cu o valoare memorială extraordinară.
Prima pagină a cărții debutează cu autografele membrilor Casei Regale a României: Regina
Elisabeta, Principesa Elisabeta, dar şi a lui George – Duce de Sparta şi a reginei-mamă Elena.
George Enescu lasă în carte un mic pasaj muzical, iar compozitori ca Pietro Mascagni,
Wertgartner, Ysaÿe şi Mihail Jora îmbogățesc la rândul lor valoarea cărții.
Actorul francez Maurice de Feraudy, faimos pentru rolul Isidore Lechat din piesa „Les affaires
sont les affaires“ şi ziaristul Gaston Deschamps arheolog şi deputat, succesorul lui Anatole France la Le Temps au vizitat Casa Capșa și și-au lăsat împresiile în cartea de onoare a acesteia.
Dintre scriitorii români care au semnat în această îi amintim pe: Duiliu Zamfirescu, Radu
Rosetti și Elena Văcărescu. Duiliu Zamfirescu, însoțindu-și semnătura de următoarea anecdotă:
„Caracterele oamenilor sunt ca vinurile închise: te găseşti întotdeauna în faţa unei etichete şi, în general, e bine să bei butelca până la fund, fiindcă, chiar atunci când vinul corespunde cu eticheta, dai de drojdie.“ (pagina 39).
Un invitat „surpriză” care trece pragul Casei Capșa este Sarah Bernhardt, actrița de origini
franceze. Ea vizitează Hotelul Restaurant în 1881, 1883, 1893, 1904 și în 1908. La adresa Hotelului are numai cuvinte de laudă pe care le notează în filele cărții, astfel în 1888 ea spune: „Domnului Capşa, în amintirea bunei şi amabilei sale ospitalităţi“ (pagina 48), iar în 1908 declară: „Sunt profund admiratoare în faţa acestui oraş. Iubesc poporul român atât de artist, patriot, înţelept şi puternic“ ( pagina 49).
Inspirată de valoare pe care o poate avea în timp o carte de onoare m-am gândit să alcătuies o
scurtă listă a instituțiilor, locurilor, momentelor care ar necesita, după părerea mea, încastrarea în timp cu ajutorul unei astfel de cărți.
1. Muzeele
Fie că vorbim despre muzee şi colecţii publice de importanţă regională, de importanţă
judeţeană sau de importanță locală. Consider că, în calitate de comducere la nivel de instituție,
este mai mult decât necesar să oferi vizitatorilor un „spațiu” sigur în care să-și treacă impresiile
despre exponate, sentimentele care i-au încercat trecând dintr-o încăpere a unei colecții în alta
și, până la urmă, pentru experiență în general.
Imaginează-ți că tocmai ai terminat de făcut turul expoziției „Colecţia de Arme şi armuri”
a Muzeului Naţional Brukenthal. Ești impresionat, uimit și răvășit de piesele ce au reprezentat în
perioada medievală şi modernă, Arsenalul şi Camera de Arme a oraşului Sibiu. Ai vrea să spui
tuturor despre ceea ce ai văzut, despre arme și despre echipamentele militare. Despre cum
piesele erau așezate în așa fel încât să te poarte în timp, când Cetatea Făgăraşului se înălța
glorioasă. Simți în aer iz medieval și aproape că te vezi cavaler. Atât de magic a fost. Acum
gândește-te că la ieșirea din zona expoziției, pe o tavă cu luciu argintiu, stă o Carte de Onoare
cu coperta din piele naturală, de un maro cumva roșiatic, unde cele 300 pagini abia așteaptă să
culeagă gândurile celor ca tine, vrăjiți. Pe hârtia ivoire de 120 g/mp, poți nota cu penița
cufundată în pocalul de alamă, tot ceea ce-ți trece prin minte.
Ce ai scrie?
2. Galeriile de artă
Atunci când nu ai ocazia de a îi trasmite direct complimentele artistului preferat care
expune în galerie, o carte de onoare este modul ideal prin care emoțiile tale să ajungă la el. Îi
poți spune cum te-ai regăsit în arta lui, cum ți-a fost alături într-un mod atât de intim și de
profund deși nu v-ați întâlnit niciodată. Cum te-a făcut să râzi și să plângi cu același tablou sau
scluptură. Cum ai simțit că atunci când îi privești opera pare că te conectezi cumva la o mulțime
de oameni care simt, rezpiră și trăiesc în același timp cu tine, că deveniți un întreg. Că Universul e
mic și-l poți străbate la pas.
În spiritul romantic și amețitor al unei călători prin lumea din mintea unei alte persoane
care gândește ca tine, aș alege să las la intrarea/ieșirea din galerie o Carte de onoare cu coperta
din piele PU, cașerată pe carton de legatorie dur, având 300 pagini executate din hartie ivoire de
120 g/mp, cusute și rotunjite la cotor, ca cele de la UNIKA.
Care e artistul căruia vrei să-i mulțumești că-ți înseninează viața?
3. Casele memoriale.
Poetul meu preferat? George Bacovia, fără excepție. De când mi s-a citit pentru prima
dată „Noapte de vară” m-am îndrăgostit. Apoi, când am mai crescut, am descoperit „Plumb”. M-a
lăsat fără cuvinte. I-am rămas fidelă. Evident că la vârsta la care cuvintele începuseră să nu mai
aibă vreun secrete în fața mea, am fost să văd CASA MEMORIALĂ „GEORGE ȘI AGATHA
BACOVIA” , pe Strada George Bacovia 63, sector 4, Bucureşti. La vremea aia cochetam cu poezia
și eram în dubiu dacă să aleg rima clasică sau să merg pe modelul slam, nu foarte cunoscut pe la noi (Ani mai târziu am înțeles că pentru mine proza e nestematul coroanei, dar asta e altă
discuție). Atunci, copil fiind, mi-am trecut doar numele.
Ce i-aș scrie astăzi lui Bacovia într-o carte de onoare cu coperta din piele naturală, maro,
cașerată pe carton de legătorie, cu 300 pagini rotunjite la cotor, așezată nonșalant poate chiar
pe măsuța unde el lucra? Nimic din ceea ce nu i-au mai scris, probabil, și alții. Că tocmai asta,
harul de a scrie despre lucrurile comune și totuși de a le face să pară atât de îndepărtate de
lumea comună, muritoare, îl face poetul meu preferat. Sunt șocată, extaziată și înfricoșată de
fațetele morbide, cince și sensibile pe care le acordă iubirii. Că deși trăiesc pe lumea asta de
aproape douăzeci și trei de ani și am văzut zeci de anotimpuri schimbându-se, niciodată, dar
niciodată, ochii mei, oricât au încercat, n-au reușit să le perceapă în aceeași aură de magie pură
care le descrie în fiecare dintre poeziile lui. I-aș spune cât de mult mi-aș dori ca-n altă viață să-mi
fie mentor și cum lumea mea, oricărui univers paralel ar aparține ea, s-ar opri dacă am putea să
stăm la un vin în Centrul Vechi al Bucureștiului de altă dată.
Tu ce ai alege să-i spui scriitorului tău preferat?
În concluzie, sper că am reușit să te fac să înțelegi de ce consider că o carte de onoare, la
locul potrivit, este atât de importantă. În cele din urmă, faptele trec, dar scrisul rămâne.
Lasă un răspuns