“Vom muri cu toţii necunoscuţi” se lamenta Balzac. Ei bine, nu, datorită artei, care apare ca “o punte aruncată între suflete”, cum ar spune Delacroix, găsind aproape aceiaşi termeni ca şi Beethoven vorbind despre muzică sau mai târziu Rembrandt, vorbind despre poezie. Într-o epocă de mare efervescenţă ştiinţifică în care accentul cade pe eficienţă, pe randament, pe productivitate, arta este mai necesară ca oricând. Ea îl ajută pe om să înţeleagă că există ritul prieteniei şi al iubirii alături de exactitatea unor calcule, există frumosul, binele, demnitatea umană.
Nu intenţionez a filipica la adresa pozitivismului şi pragmatismului modern ca să reabilitez nevoile şi exigenţele esenţiale ale omului contemporan. Ştim prea bine că omul nu are nevoie doar de alimente pentru a se hrăni, nevoie de aer pentru a respira sau nevoie de confort. Omul are şi funcţiuni mentale şi spirituale şi raportate la asemenea trebuinţe umane, arta apare în mod absolut esenţială, fiind un catalizator al potenţialităţilor umane, un simulator al autodepăşirii omului, un factor de socializare şi progres.
În celebrele sale “Prelegeri de estetică”, Hegel spunea: “Arta are menirea să realizeze” în mai cunoscutul dicton: “Nihil humani a ne aliena puta” (“Nimic din ce este omenesc nu-mi este străin”. Pe bună dreptate, în National Geographic Traveler, fosta capitală a Munteniei, Curtea de Argeş, este menţionată ca unul dintre cele mai importante locuri din România, adăpostiind comori de artă care exercită o mare putere de seducţie asupra călătorului în căutare de frumos. Este adevărat, numai că acesta, preocupat de nimicurile traiului zilnic, nu îşi dă uşor seama de acestea. Numai dacă te apropii de oraş cu dorinţa de a-l înţelege, de a-l simţi, începi să îl tratezi ca pe o persoană complexă şi misterioasă, care are o aură, un magnetism, începi să-l iubeşti, să-l doreşti şi îţi dai seama apoi că nu mai poţi să stai prea mult departe de el.
Elena Teodorescu, profesor muzeograf principal Biserica Domnească
Lasă un răspuns