Dualismul Austro-Ungar
În contextul revoluţiilor din anul 1848, străvechiul Imperiu Austriac era pe punctul de a se destrăma. În aceste condiţii bunul împărat Ferdinand renunţa la tron şi era încoronat nepotul său de frate, tânărul de numai 18 ani, Franz Joseph. Au fost mai mulţi factori care au salvat atunci imperiul şi enumerăm: talentaţii generali Radetzky şi Windischgratz, loialitatea croaţilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, românilor şi rutenilor, dar mai ales intervenţia armatei imperiale ruse trimise în ajutor de ţarul Nicolae I. Dintre popoarele monarhiei dunărene, s-au dovedit ostile acesteia austriecii (care doreau o Germanie unită şi nu-i interesau celelalte provincii ale imperiului), maghiarii (care voiau să restaureze un stat precum acela al lui Matei Corvin) şi polonezii (care sperau să dea naştere unui embrion de stat naţional).
Un împărat slab, aplecat spre trădare
Rând pe rând, Franz Joseph îi va trăda pe cei care l-au ajutat să salveze imperiul. Primul care a simţit ce înseamnă recunoştiinţa noului împărat a fost ţarul Nicolae, pe care l-a părăsit în timpul războiului Crimeei, sperând că se va alege cu principatele româneşti. Franz Joseph nu era numai lipsit de scrupule, ci şi un politician mediocru, astfel că în 1859 era atras de Camillo Cavour să atace Piemontul, determinând intervenţia Franţei, soldată cu victoriile de la Solferino şi Magenta. Fără a trage învăţăminte din acest război, în 1864 se lăsa angrenat de cancelarul german Otto von Bismarck în războiul Schleswig-ului. La doi ani după acest moment, Austria era în război cu Prusia. După bătălia de la Koniggratz, în care românii din Regimentul 64 Deva au salvat prin curajul lor armata imperială, Franz Joseph încheia pace cu Prusia, o pace care excludea Austria din Confederaţia Germană. Cei care profitau de înfrângerea armatei imperiale erau maghiarii care ameninţau din nou cu desprinderea de monarhie. În loc să se bazeze pe popoarele loiale din monarhie, Franz Joseph le trădează şi, la 15 martie 1867, încheia umilitorul Ausgleich, adică devenea împărat al Austriei şi rege al Ungariei. Dubla monarhie avea două componente, numite Cisleitania şiTransleitania (după numele râului Leitha, care separa Austria de Ungaria). În ambele componente, popoarele dominante erau cele minoritare: în Cisleitania germanii reprezintau 36,85%, iar în Transleitania maghairii 40,62%. În urma Congresului de la Berlin, trădându-şi din nou aliaţii ruşi, Franz Joseph prelua în administrare Bosnia, Herţegovina şi Sandjakul Novi Pazar. Pe acesta din urmă îl retrocedează otomanilor în 1908, în timp ce pe celelalte două le anexează, spre disperarea liderilor maghiari. Această anexare provoca ostilitatea Serbiei – aflată până atunci în relaţii destul de bune cu monarhia bicefală (existaseră şi momente tensionate, totuşi Austria a salvat Serbia în 1886 în urma războiului dezastruos cu Bulgaria). Din ce în ce mai oprimate, minorităţile din imperiu(mai ales cele din Transleitania – supuse unei maghiarizări agresive) erau foarte nemulţumite şi voiau o reformă profundă a monarhiei bicefale.
Un spirit deschis comandamentelor vremii
Una dintre minţile luminate ale imperiului se dovedea a fi tocmai arhiducele Franz Ferdinand, moştenittorul tronului, adversar hotărât al Ausgleich-ului. În anturajul său îl găsim pe Aurel Popoviciu, care propunea o împărţire a imperiului în 14 entităţi, pe principii etnice, în ceea ce urma să se numească Statele Unite al Austriei. Deoarece îl deranja viziunea nepotului său despre imperiu, care se mai şi căsătorea cu o simplă contesă cehă, Franz Joseph avea o relaţie extrem de rece cu acesta, evitându-l şi obligându-l să renunţe la dreptul de moştenire pentru copiii săi. Marcat de drame personale, precum moartea încă neelucidată a fiului să Rudolf, la Mayerling,şi asasinarea împărătesei, celebra Sissy, la Geneva, omul care pierduse toate războaiele pe care le condusese, avea în mână în iulie 1914 soarta întregii omeniri.
– va urma –
Rubrică realizată în colaborare cu Muzeul Municipal din Curtea de Argeş
Lasă un răspuns